Ma uit in jur. Nu am facut-o mereu. Cred ca am inceput sa vad cu adevarat lumea, in momentul in care am inceput sa ma gandesc cum putem fi fericiti cu totii (cuplu, copil, familie) de-a lungul evolutiei noastre. Ce vad ma sperie. Deviza noastra de tara cred ca ar trebui sa fie “afara e vopsit gardul, inauntru e leopardul”. Am vazut si vad lupte intre parinti si copii. Parintii se lupta pentru egalitate in fata copiilor si vice versa. Doar ca egalitate insemana altceva pentru fiecare parte. Pentru parinti egalitate se refera la a trai viata ca si cum nu ar avea copii, sau la a trai viata cu aceleasi beneficii pe care le are tineretea asupra copiilor, in timp ce pentru copii lupta pentru egalitate se refera la a fi ascultati, luati in seama mai mult (cat au nevoie), respectati si tratati ca niste oameni in curs de maturizare si nu precum niste copii-oameni incompleti.
Parintii raman mult in spatele copiilor si orice lupta de a arata ca nu devenim depasiti, inadecvati e inutila. De aceea, in viata copiilor si in alegerile lor nu avem de spus prea multe. Singurele lucruri care ne tin copiii aproape sunt amitirile frumoase si sentimentul ca atunci cand vin la parinti, vin in singurul loc din lume unde nu sunt judecati, analizati, pusi sub lupa, inspectati. E o arta ca parinte sa stii ce sa sa ii spui copilului (mic, adolescent, tanar, adult) astfel incat sa te considere mentor si sa vina la tine, stiind ca poate lua de la parinte putere sa se lupte cu viata.
Copii nostri au dreptul pana la maturitate la orice si totul. Au dreptul sa ceara, sa greseasca, sa urle, sa aiba crize de furie, sa le fie frica, sa refuze, sa fie neresunoscatori, egoisti, sa conteste autoritatea, sa fie rebeli. Toate aceste experiente vor crea adultii viitorului. Noi ca parinti e important sa le facem tranzitia mai usoara, pentru ca va asigur ca e al naibii de dureroasa. Parintii nu au dreptul sa se supere, sa critice, sa certe (evident nu se aplica cazurilor extreme), sa fie nemultumiti pentru ca, cel putin in teorie, un parinte e un om cu experienta de viata, sau in orice caz net superioara copilului. Acest fragment este foarte dur si cel mai probabil aproape de neacceptat. Si totusi, viata de parinte, redefinita astfel, va fi foarte usoara pentru ca opreste toate asteptarile nerealiste si visele de parinte grandoman.
Copii crescuti cu sentimentul ca li se cuvine totul nu vor deveni niste monstri fara suflet. Vor deveni la randul lor niste parinti care vor oferi totul copiilor lor, daca vor fi insotiti pe tot parcursul drumului spre maturitate de valori complementare si de explicatii, raspunsuri la marile de ce-uri (ce inseamna ca mi se cuvine totul?).Cat de mare este acest tot care se cuvine copiilor? Totul se opreste in momentul in care sunt ranite alte vietati, fizic si psihic (incluzand copilul). Monstri se nasc din traume, din razboaie, foamete, crize, lupte. Totul iubirii nu creeaza monstri.
Noi ca parinti vom sti ca suntem niste parinti iubiti cand vom vedea cum copilul nostru va incerca sa recreeze franturi din copilaria lui, in propriul camin. Si asta va tine loc de orice declaratie, sau fapta. Nu avem pretentia sa fim sunati zilnic, sau saptamanal, nu avem asteptari romantice de declaratii, lauda, nu avem asteptarea grijii de batranete (mi se pare sadic, oricum). Ne-am dori insa sa avem ochi sa vedem, minte sa intelegem, suflet sa acceptam ceea ce va fi nou si inaccesibil pentru noi: viata copilului nostru.
