Uniformele scolare si cautarea sensului intr-o lume tot mai individualista

E mare dezbatere pe tema uniformelor scolare obligatorii. Intreceri de orgolii, de discursuri, specialisti (unii directori de scoli private), psihopedagogi, parinti, toata crema din educatie dezbate pe tema inutilitatii uniformelor scolare. Cand ma uit pe ringul online, intr-o parte avem uniforma, in cealalta metodele de stopare ale bullyingului. Imi scapa totusi sensul acestei directii. De ce uniforma a fost transformata in principalul oponent al bullyingului?

Fara a avea pretentia unui articol stiintific, bunul simt imi spune ca sensul uniformei scolare se refera la:

  • identitatea de elev
  • segmentarea elevilor pe scoli si clase
  • reperarea vizuala mai usoara pe strazi, in perimetrul scolilor
  • orientarea atentiei si preocuparilor elevului catre scoala si nu catre aspectul fizic, catre acea cultivare a individualitatii la varste mult prea fragede

Scopurile mentionate mai sus nu stopeaza dezvoltarea simtului estetic al elevului si nici confortul acestuia. As spune din contra, ca ajuta. O uniforma scolara ajuta atat copilul cat si parintele sa se organizeze rapid dimineata. Parintele nu mai este fortat sa alerge dupa haine care sa se incadreze in anumite culori, modele, poate chiar si branduri. Pe de alta parte este scutit si de discutii precoce cu copilul referitoare la moda, stil personal, haine, branduri, scopuri ale vestimentatiei. Elevul e elev, stie asta si are uniforma, iar alte discutii pe teme vestimentare nu mai au loc, pentru ca nu mai exista stimulare in aceasta directie. Eu pana aici nu vad decat beneficii.

Prin prisma acestei orientari si preocupari a elevului catre alte subiecte decat propriul aspect, uniforma poate contribui intr-un anumit procent la reducerea fenomenului de bullying. Evident, sunt necesare si alte actiuni in acest sens.

E adevarat ca se mai pune si problema firmelor de cumetrii politice. Doar ca, aceasta problema nu este favorizata strict de uniforma scolara. E doar o noua oportunitate pentru o tara in care cultura cumetriilor politice si mufarea cu dedicatie la resursele publice e deja parte a ADN-ului nostru de popor. E ceva cu care nu poti lupta din simplul motiv ca oricat de puternic va fi cadrul legislativ, romanii sunt obisnuiti sa il foloseasca in propriul beneficiu material si mai putin axat pe moral, adica beneficiul elevului. Elevii sunt doar o extensie a unor parinti care muncesc si ca pot, sau nu pot, ei sunt fortati sa faca rost de bani.

Aceasta noua dezbatere m-a fortat sa imi dezgrop cufarul amintirilor din primii ani de scoala. Se vede in poza de mai susn explozia de culori, data de flori, materiale didactice. Nu aveam clasa amenajata asa cum se face astazi pentru copiii nostri. Aveam niste planse agatate pe pereti si cam atat. Nu aveam decoratiuni de toamna, baloane, sau alte distrageri ale atentiei in clasa. Aveam insa niste ferestre mari din care vedeam copacii colorati de toamna, lumina cand rece, cand calda de afara. Intra miros de aer curat si de toamna la noi in clasa, cand aveam geamurile deschise. Mai mirosea a hartie, creioane, cerneala si copii.

Uniformele erau din bumbac. Nu imi aduc aminte sa fi avut vreun disconfort. Doar mama era putin stresata ca trebuia sa o calce si era mai greu. Apoi, mai avem greutati cand incepea sa fie frig si nu existau dresuri groase precum cele de azi. In copilaria noastra iernile erau dure. Dupa caderea comunismului si la mult timp dupa, nu aveam o varietate de lucruri care sa ne ajute sa ne echipam mai bine – o gheata buna, o bluzita alba mulata, o geaca mai buna. Uram cand venea iarna si fetele nu aveau de ales decat sa isi ia pantaloni (care pe vremea aceea erau bufanti), pe sub uniforma. Simtul meu estetic de copil de scoala primara era profund afectat de aceasta combinatie. Ulterior acestei provocari a mai aparut cea a dificultatii gasirii acestei uniforme si varietatea ei pe marimi.

Cam asa a inceput procesul disparitiei uniformei scolare. Mai intai se gasea din ce in ce mai greu. Apoi, era foarte scumpa. Parintii au inceput sa se orienteze in mod natural catre variante mai accesibile. In doar 6 ani, uniforma disparuse total, la nivel national. Nu s-a pus nimic in loc. Pur si simplu, a urmat o libertate totala de vestimentatie si un fenomen interesant. Profesoarele au inceput sa remarce ca de multe ori elevele lor (inca din clasa a 5-a) se imbracau mult prea matur pentru varsta lor, mult prea ostentativ, prea scump. Multe drintre profesoare percepeau acest lucru ca un fel de intrecere si incepeau sa se simta neatractive in raport cu copilele in plin proces de pubertate. Spus pe scurt stim cu totii discursul „elevii se imbraca mai bine decat profesorii”. De aici, a mai aparut un fenomen si anume dorinta profesorilor de a tine pasul cu modernitatea adusa de elevi la clasa, privind tinuta. Evident, acest lucru a contribuit la nevoie financiara mai mare, pentru ca un aspect modern (nu doar ingrijit) presupune o directionare mai mare de bani catre vestimentatie. Pentru carcotasi, nu spun ca de asta cer profesorii salarii mai mari. Evident ca erau necesare mariri de salarii pentru a putea trai intr-o tara aflata in crize economice perpetue.

Daca ar fi sa ma raportez la tinuta mea de eleva, lucrurile au inceput sa se complice in clasa a 4-a. Incepuse moda blugilor stramti cu talie joasa si a incaltamintei cu platforma. Fetele care se imbracau astfel, erau percepute ca fiind bogate. Termenul de „cool” inca nu exista pe atunci, dar aveam „misto” si „beton”. In clasele a 5-a si a 6-a, diriginta noastra a avut ideea uniformei. Am fost singura clasa din toata scoala cu uniforma. Ceilalti copii ne spuneau pinguini sau ospatari. Au fost 2 ani in care in clasa, se pierdeau acele calitati care de obicei diferentiaza copiii intr-un mod elitist. Ne intreceam in note si colectam cu mandrie laudele profesorilor. La putere era carnetul cu note.

Apoi, s-a reluat intrecerea bazata pe aspect in urmatorii doi ani, cand nu am mai avut uniforma pentru ca diriginta noastra a iesit la pensie pe caz de boala. Nu imi aduc aminte sa ma fi simtit in anii cu uniforma ca fiind un copil ieftin sau urat. Pentru ca aveam toti uniforma, uitasem sa ne analizam profesorii cum se imbraca. Nu aveam termeni de comparatie si nu mai avem nici motiv sa o facem.

Raportand amintirile mele legate de uniforma, dar si cele in care nu am avut uniforma si realizand o comparatie, cu mintea de acum, de parinte care a testat ambele situatii in calitate de elev, as opta din nou pentru uniforma. Motivele le deduceti cu siguranta din text.

Totusi, cred ca va fi foarte greu sa se revina la uniforma. Sunt peste 20 de ani de generatii de parinti care au trait fara uniforma, cu un discurs despre libertate in varianta toxica. Libertatea noastra de azi a ajuns un construct deformat prin opunerea la comunism. Libertatea ca si concept filosofic, economic, social nu poate exista fara reguli pe care sa le respecte marea majoritate a oamenilor cu toate provocarile asministrative rezultate din ele. Libertatea nu inseamna absenta limitelor, sau limitarea voita a libertatii, tocmai pentru ca ea sa poata exista. E un paradox, o dualitate specifica colectivitatii.

In poza din articol sunt eu cu invatatoarea mea – Alice Simion. Era o aparitie destul de exotica. Apritia ei incepea chiar cu numele. Mereu colorata, cu ruj si unghii rosii, cu parul vopsit intr-un rosu intens, era eleganta si mereu parfumata. O priveam cu totii cu admiratie. Cea mai mare fericire a noastra era sa ne ia in brate, sa ne bage in seama. Ne simteam cu adevarat importanti, valorosi.

Daca ai ajuns pana aici, poate imi poti lasa comentariu cu parerea ta. Amintirile tale despre uniforma sau tinuta in timpul scolii care sunt? Ce ai schimba azi?

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *