“Trebuie sa cunoasca si alte tipuri de copii, sa inteleaga ca nu toata lumea este ok, sa stie de cine sa se fereasca, pe cine sa ia exemplu, cu cine sa stea.Nu poti sa il feresti de toata lumea..”

Formularea de mai sus, cu diferite variatii si dezvoltari o intalnesc in randul multora. O aud la parinti de copii mici, mai tineri sau nu, bunici, profesori. Intalnesc aceasta mentalitate la anumite profesii in contextul justificarii unor alegeri in materie de educatie acasa, la scoala sau cand se promoveaza o incluziune sociala cumva liberala sau libertina. Inca nu imi dau seama unde se incadreaza exact aceasta abordare, dar am observat ca vine la pachet cu o relaxare in ceea ce priveste respectarea regulilor de orice fel. Cred ca momentul, contextul si interesul intervin in aceasta dinamica, in rest nevoia de exceptii de la reguli e mai de graba regula.

Fraza de mai sus reprezinta o mentalitate de colectiv, de comunitate, poate chiar de tara. Nu e gresita, daca o gandim cu minte de adulti pentru tineri dotati cu minimum necesar pentru viata. Mi se pare totusi gresita daca o aplici unui pui de om, care din bratele mamei este aruncat la propriu de multe ori in colectivitate.

Pana sa am primul copil la gradinita nu am constientizat implicatiile afirmatiei de mai sus. Practic, aceasta mentalitate implica niste lucruri atat pentru partile implicate secundare (adultii) cat si pentru cele primare (copii). Sa le luam pe rand:

• Sunt parinte de copil care urmeaza sa intre intr-o anumita comunitate scolara. Stiu, sau se promoveaza  faptul ca generatiile actuale de copii sunt foarte inteligente, greu de stapanit sau ca sunt copii agresivi, unii neglijati grav de parinti, sau chiar abuzati. Ca parinte am doua optiuni: imi invat copilul sa se apere (il duc la karate de mic, il invat ca daca e lovit, sa loveasca la randul lui) sau ma conformez cu ideea ca imi va veni copilul agresat sub diferite forme si eu imi iau rolul de parinte consolator/victima si asa cum mi se promova cineva “am avut incredere in Dumnezeu si m-am rugat mult pentru copiii mei” (sa fie salvati cand sunt agresati sever, sau la un pas de moarte in scoala); sau ma implic activ in educatia copilului si sunt perceputa ca un parinte problema de restul comunitatii. Si am fost astfel catalogata pentru ca am observat prea multe, prea repede, intr-un timp prea scurt, cer prea multe informatii, detin prea multe cunostinte ricand sa uzurp locul specialistilor, vreau sa ma implic oferindu-mi neinteresat ajutorul.
• Observ ca profesorii se plang foarte mult de lipsa de motivare a copiilor, indisponibilitatea lor de a fi atenti, de a invata. Se plang si de parintii nepasatori, sau prea implicati, obsedati de constrol. Observ si faptul ca nu sunt mari evolutii cognitive pentru copilul meu si accept faptul ca in astfel de conditii calitatea actului educational este scazuta.
• Imi doresc sa fiu un parinte implicat, care ajuta comunitatea din care face parte, ma ofer voluntar insa cand o fac, brusc nu mai este nevoie de nimic pentru ca scoala are tot ce ii trebuie.Si accept si aceasta neconcordanta intre cele vazute, discutate, declarate cu gandul ca nu-i asa, ajutorul fortat reprezinta abuz.
• Observ derapajele, lipsa de responsabilitate din invatamant (toate cazurile de bullying, violuri, mai rar si decese) din presa si ca parinte accept posibilitatea ca si copilul meu sa fie candva o victima pentru ca vorbim de educatie de masa, de stat, unde siguranta copiilor este mereu un subiect de reactii si masuri extreme. Fie nu se ofera siguranta deloc pt ca au fost cazuri de parinti care au dorit sa isi verifice copiii si nu au fost lasati, iar copiii lor au patit ceva grav, fie siguranta se transforma intr-o inchisoare foarte bine aparata birocratic, unde ca parinte nu pot afla despre nereguli decat atunci cand copilul meu se afla deja intr-o situatie grava.
• Ca parinte observ si accept faptul ca din generatia copiilor mei fac parte multi copii neglijati sever, cu intarzieri de dezvoltare, multi pasibili de CES, dar neincadrati astfel ca sa nu sufere mandria parintilor, copii agresati la randul lor, copii agresivi sau cu comportamente de interlopi in devenire. Din nou am doua optiuni: imi las copilul sa observe lucrurile acestea si ma bazez pe noroc divin ca el nu va imita ce va vedea, ca va sti de la o varsta frageda sa discearna binele de rau, ca va sti ce anturaj sa isi aleaga, ca va intelege implicatiile vietii in anturaj, ca va fi constient de situatiile si oamenii care il fac sa se simta inconfortabil ca va sti sa isi dea seama cand se simte inconfortabil si ca va semnala in timp util cele simtite si vazute persoanelor corespunzatoare. Sau, a doua optiune, ii explic lumea in care traieste, faptul ca multe comportamente nu sunt corecte, ca sunt copii care ii pot face rau (explicate situatiile rele) si trebuie sa se fereasca, ca sunt adulti care ii pot face rau si ca va trebui sa se fereasca, sa fie in garda (mereu atent) si sa imi spuna tot ce observa. Eu ca parinte implicat din a doua varianta voi avea tot timpul necesar sa il ascult, sa il inteleg, in timp ce am grija de casa, de surioara lui si muncesc in acelasi timp. Dupa ce copilul trece prin una dintre cele doua situatii voi fi datoare sa multumesc cu vorba, in rugaciuni, radicand ochii pios la cer, laudand grija si iubirea lui Dumnezeu fata de mine, ca al meu copil va fi fericit mereu, sanatos, se va dezvolta armonios, va avea incredere in oameni, va avea multi prieteni, va fi iubit de toata lumea, apreciat, respectat si in siguranta.
• Ca parinte observ si accept faptul ca activitatile care se realizeaza la clasa nu sunt calitative, uneori pot fi gresite, uneori exista, alteori deloc, iar copilul este fortat sa ramana la program pentru ca acestea sunt regulile. Sunt importante-reprezentand comportamentul cetateanului model, care nu deranjeaza, intelege lumea in care traieste- acceptarea trezirii de dimineata a copilului, pregatirea lui, poate si indurarea traficului, pentru a sta intre 4-8 ore la scoala, unde poate va face ceva, poate nu va face, are pauze scurte, merge in locuri care nu sunt curate. Trebuie sa accept raceli dese, mersul des la medicul de familie (in medie o data la 2 saptamani) sau la spital, fuga dupa recuperarea materiei, daca e ceva de recuperat. Evident, toti angajatorii  sunt intelegatori si sunt obligati prin lege – aceeasi pentru toti si care se respecta de toata lumea-sa dea zile libere, concediu de cate ori e copilul bolnav, sau de cate ori sunt necesare drumurile pe care angajatul trebuie sa le faca intre locul de munca din Pipera, spitalul din Victoriei, locatia din Ilfov. In tot acest timp, evident copilul va fi ingrijit de unul din bunicii, care musai trebuie sa traisca si sa isi inchine batranetea nepotilor.

La finalul acestor constientizari si acceptari/asumari eu ca parinte am datoria sa ma conformez. Din nou ca sa citez pe cineva „asta e lumea in care traim doamna si nu avem ce face”, astfel ca dupa conformare va fi necesara si resemnarea. Si incep sa accept si sa consider normal, anormalul. Nu ma mai intereseaza calitatea actului educational, siguranta copilului (pentru asta ne rugam la Doamne-Doamne), pentru orice imi spune copilul acasa e necesar sa il invat si pe el sa accepte, ca asta e lumea in care traim, nu ma mai intereseaza preventia pentru sanatatea lui, pentru ca, nu-i asa, asta fac copiii si anume se imbolnavesc tot timpul (e chiar de datoria lor, spunea un parinte dedicat).

In cazul implicatiilor pentru copil lucrurile stau cam asa:

• Copilul vede ca nu prea se fac ore si nimeni nu spune nimic, nu pune nimic in loc. El crede ca aceasta este normalitatea si va cauta sa umple acel timp cu ceva. Cu orice.
• Copilul vede ca sunt copii care nu asculta de cadrele didactice si nu li se intampla nimic. Daca altii pot face orice, fara sa li se intample nimic, de ce lui i s-ar intampla? Si incepe usor, usor sa testeze, sa imite.
• Copilul vede ca sunt copii care sunt agresati de profesori, sau de alti colegi si nu li se intampla nimic. Copilul meu invata ca e bine sa agresezi. Daca este el agresat, chiar daca spune, stie ca nu se va intampla nimic. Data viitoare va tacea, poate va invata sa fuga, sa scape, poate nu. Dar stie ca dupa colt, cineva il va astepta si acel cineva nu e mama, nu e tata.
• Acasa, unii dintre parinti, poate ii mai povestesc, ii mai explica copilului ce e bine sa faca si ce nu, insa copilul vede ca la scoala functioneaza alte reguli si ca nu are aliati decat pe cei care il plac si cu care se aseamana. Si astfel, intelege ca parintii nu au dreptate, nu ii inteleg viata, dar colegii da, il inteleg si il ajuta – sa nu fie agresat de ei sau de alti colegi. Asa incepe educatia in anturaj.
• La scoala copilul vede cum toata lumea vorbeste despre toata lumea. Des, urat, cu jigniri de multe ori. Si invata ca asa e bine. Incepe si face si el la fel.
• Copilul vede cum profesorii, sau educatorii nu au timp pentru toata lumea. Cere o data, de doua ori, de trei ori, de mai multe ori. Uneori ii vine randul sa fie vazut si ascultat, alteori nu, unora nu le vine timpul niciodata. Si se invata singuri, se orienteaza dupa restul. Astfel, educatia se face in anturaj si nu de catre familie, profesori, adulti de incredere.

Toate acest lucruri pe care le observa reprezinta startul lui in viata. Il vor modela la scoala. Uneori permite remodelare, daca e observat la timp, alte ori devine rigid, se impotriveste, ajunge copil problema.

Implicatiile unei singure fraze, cu amploare de trend, sau mentalitate creeaza niste consecinte. Nu am vazut inca adultul care sa isi asume aceste consecinte, de nici o parte. Nu am vazut, nu am auzit, nu am citit scris de profesori, sau parinti care sa spuna “sunt si eu responsabil partial de ceea ce se intampla cu copiii nostri. Fac tot posibilul sa fie mai bine, insa resursele sunt limitate”.

Noi toti trebuie sa ne multumim cu ceea ce primim, pentru ca inainte (inaintea mea, pe vremea parintilor, inaintea lui inainte oricare ar fi el) era mult mai rau. Relatia suna izbitor de mult cu modul in care am crescut, intre anii 1995-2007. Aceasta era raportarea parinte-copil. Din cauza acestui inaintea-lui-inainte, a generatiilor de needucati, a parintilor neimplicati, a copiilor neglijati vad tot mai des politica lui nu-se-poate. Concret, nu se poate sa ferim copiii de imbolnaviri, chiar daca asta inseamna pentru unii copii cronicizari de diferite afectiuni, nu se poate sa se oferim un loc curat de la baie, bucatarie pana la clase si materiale, nu se poate se oferim educatie specializata copiilor cu CES in invatamant de masa, nu se poate sa oferim mancare variata si decenta la preturi corecte (se poate doar pentru guvernanti si alte categorii profesionale), nu se poate sa ii ferim pe copii de agresiuni de tot felul inca de la clasa, nu se poate sa oferim aer curat, nu se poate sa le oferim natura, nu se poate sa le oferim spatii de joaca suficiente s.a. Da, nu se poate pentru toti, dar se poate uneori pentru unii. Ma intreb retoric pe ce criterii? Ce pot face eu ca parinte sa cresc norocul copiilor mei sa nimereasca intr-o “clasa cu copii si parintii ok”?

Cand lucrurile devin greu de controlat, singurul care isi asuma si traieste consecintele este copilul. Mi se pare sfasietor..

Cine citeste aceste randuri sa nu creada ca eu ma pun in postura de judecator pentru ca as fi superioara in vreun fel. Dintre toti, reprezint pacatoasa si lasa suprema. De ce? Pentru am observat toate aceste lucruri si nu am facut aproape nimic. In afara de mici acte de voluntariat si ajutor complet dezinteresat, nu am facut si probabil nu voi face mai nimic.  Sunt prea multi care nu doar ca se opun, dar se transforma usor in “hateri”.E aproape imposibil sa te lupti cu lipsurile, provocarile si cu o lista mare de oameni care pun piedici la orice pas. Nu-mi ramane decat sa urmez sfatul recent primit  “vezi-ti de copilul tau, doamna!